Când Carol al II-lea a pierdut tronul, Ernest Urdăreanu a plecat cu el. În zorii de 7 septembrie 1940, fostul rege părăsea Bucureștiul cu un tren special, alături de Elena Lupescu și de omul care ajunsese unul dintre cei mai puternici din anturajul său. Pentru Urdăreanu, plecarea nu era doar sfârșitul unei funcții. Însemna abandonarea definitivă a României pentru a rămâne lângă un suveran care nu mai avea tron, nu mai controla guvernul și nu știa încă unde va putea trăi.
Ascensiunea lui Urdăreanu fusese rapidă. Ofițer de cavalerie, intrase în serviciul Palatului în 1931, apoi devenise șef al Garajelor Regale, adjutant regal, vicemareșal și mareșal al Palatului. În 1938, odată cu instaurarea regimului autoritar al lui Carol al II-lea, a ajuns ministru al Curții Regale și reprezentant al regelui în guvern. Era mai mult decât un administrator. Avea acces direct la suveran și făcea parte din cercul numit de adversarii regimului „camarila regală”, alături de Elena Lupescu și de oameni de afaceri precum Nicolae Malaxa sau Max Auschnitt. În epocă, Urdăreanu a fost acuzat frecvent de trafic de influență și corupție; unele acuzații provin însă din adversari politici și din memorialistică, astfel încât nu trebuie transformate automat în fapte dovedite.
În vara lui 1940, sistemul construit în jurul regelui s-a prăbușit odată cu România Mare. Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, iar Dictatul de la Viena a obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei. Protestele împotriva regelui s-au înmulțit, iar generalul Ion Antonescu, chemat la conducerea guvernului, a cerut mai întâi îndepărtarea lui Urdăreanu și apoi renunțarea lui Carol la tron. La 6 septembrie, regele a transferat „grelele sarcini ale domniei” fiului său Mihai, evitând în proclamație cuvântul „abdicare”. Surse ulterioare atribuie chiar lui Urdăreanu sugestia acestei formule, dar partea certă este că, în orele următoare, fostul ministru al Curții s-a ocupat de pregătirea plecării.
Călătoria a arătat cât de vulnerabil devenise fostul rege. În zona Timișoarei, grupuri legionare au încercat să oprească trenul și s-au tras focuri asupra garniturii. O mărturie păstrată de Arhiva de Istorie Orală a Radiodifuziunii Române îl surprinde pe Urdăreanu, la Lugoj, cerând militarilor din escortă să ia măsuri pentru că existau informații despre un atac. Carol avea să noteze în jurnal că, atunci când trenul a trecut pe teritoriul iugoslav, Urdăreanu i-a deschis ușa cabinei și i-a anunțat că scăpaseră de pericolul imediat. Pentru omul care cu câteva luni înainte fusese ministru și unul dintre favoriții Palatului, noua existență începea ca însoțitor al unui monarh fără tron.
Exilul nu s-a terminat într-o stațiune liniștită. Carol, Elena Lupescu și Urdăreanu au ajuns în Spania, unde autoritățile i-au ținut sub supraveghere, iar Bucureștiul și Berlinul au făcut presiuni privind extrădarea lui Urdăreanu și a Elenei Lupescu. Urdăreanu a ajuns în Portugalia, iar în martie 1941 Carol și Lupescu au reușit să părăsească clandestin Spania. Au urmat Cuba, Mexic și Brazilia. În documentele diplomatice americane din 1945, Urdăreanu apare încă fără echivoc drept „chamberlain”-ul, șambelanul fostului rege. Pierderea tronului nu-i desființase relația cu Carol; doar mutase Curtea într-un exil fără teritoriu.
Legătura a continuat și în viața personală a cuplului. În 1947, Carol s-a căsătorit civil în Brazilia cu Elena Lupescu. Doi ani mai târziu, la Estoril, cununia religioasă a fost oficiată de un preot român, iar certificatul îl menționează pe Ernest Urdăreanu și pe soția sa, Monique, drept nași. Cei patru formau atunci nucleul unei mici case regale în exil. Carol își scria jurnalul, încerca periodic să păstreze relevanță politică, iar diplomații occidentali îi urmăreau încă mișcările din cauza posibilelor efecte asupra poziției regelui Mihai. Urdăreanu rămânea lângă el, deși puterea care îi făcuse numele temut la București dispăruse de mult.
Carol al II-lea a murit la Estoril în aprilie 1953. Urdăreanu s-a ocupat de funeralii, iar după moartea fostului suveran a rămas în apropierea Elenei Lupescu până la decesul ei, în 1977. El însuși a murit în Portugalia, în 1985, fără să se mai întoarcă în România. Continuitatea acestei legături este certă; motivele ei intime nu pot fi măsurate la fel de sigur. Urdăreanu fusese favoritul unui sistem de putere controversat și beneficiase enorm de apropierea de rege. Dar în dimineața în care acel sistem s-a prăbușit, a făcut o alegere pe care a păstrat-o până la capăt: a urcat în trenul lui Carol și nu și-a mai separat viața de exilul fostului suveran.
Istorie la Culcare
